Despre nesimtire

Stiu voi ataca un subiect destul de vast, un element de care nu va scapa lumea intreaga ,nu doar Romanica noastra draga si iubita. Nu vreau sa bat campii, vreau doar sa ma adresez voua, animale bipede cu sentimente de autoritate si de lideri. Chiar te crezi interesant cand scoti, pe cea pe care tu o numesti gura, acele cuvinte doveditoare de putere si virilitate?! Crede-ma ca nu esti nici interesant si cu atat mai putin inteligent. Ce ai spune de am avea o discutie despre ultima carte pe care ai citit-o. Scuza-ma, uit mereu ca nu ai timp! Culmea e ca ultima carte pe care eu am citit-o se numeste "Ghidul nesimtitului". Interesant, nu?! Zic eu ca ar trebui sa o rasfoiesti putin (dat fiind faptul ca nu ai timp sa o citesti in intregime), insa atentie, nu are nici imagini si nici pictoriale cu femei dezbracate. Oricum cred ca iti va placea foarte mult, e ca un tablou ce te intruchipeaza ,din cuvinte, perfect! Radu Paraschivescu te descrie in cel mai mic detaliu, ca si cum te-ar sti de o viata. Bine, ca tu ne poti demonstra 100% ca ne inselam, ca nu stim nici macar 1% din tot ce poti tu spune, gandi ori face. Toate expresiile tale sunt citate ale scriitorilor celebri, rime ale unor poeti de real interes. 

Asa mi se intampla cand observ specimene lipsite de orice urma de educatie si bun simt, o iau razna, izbucnesc si uit adevaratul scop pentru care am inceput discursul. Cert e ca nesimtirea isi are locul oriunde in lumea asta, dai peste ea oriunde: la magazin, pe strada, in mijloacele de transport in comun, la sala, la serviciu, la cafenea, in parc, in locurile de joaca pentru copii, in parcul de distractii, la zoo, s.a.m.d.

 Va las pe voi sa continuati subiectul... eu am ramas FARA CUVINTE! 

Dis-...

Et si tu n'existe pas... dis-moi ...

To you

E deja seara, stau singura si incerc sa mai pun cap la cap doua cuvinte pentru a-mi da o rima... dar gandul imi fuge departe. Anume? La ce denumesc oamenii o viata frumoasa, implinita si reusita. Spuneam in postarile anterioare ca nu o sa va mai aburesc cu povestiri, insa m-a marcat o imagine, pe care o vad zilnic, cel mai adesea in week-end-uri, cea a familiilor. Mama, tata si copilul, imaginea familiei perfecte ce o conturam inca din copilarie, care a ramas o dorinta profunda in inima oricarei fete nemaritate. O mamica cocheta, eleganta, stilata si voioasa, un tatic la fel de elegant si de stilat, poate un pic impunator, si copilul, evident neastamparat, dar dulce si scump. Raman mereu pe loc si imi place sa privesc astfel de "peisaje", sa le admir si sa le venerez. Evident, nu stii ce se ascunde dedesuptul acestei figuri (cea din rolul mamei poate fi dadaca, ori cel din rolul tatalui soferul), insa nici nu caut prea multe explicatii, prea multe legaturi, ci pur si simplu contemplez. Simt parca o bucurie si o implinire cand privesc spre fetele acestora, zambitoare, emanand doar buna dispozitie. Sa zicem ca e pastila mea de relaxare. Nu stiu daca voi ati incercat vreodata sa va concentrati asupra unui lucru mic, simplu, cu nimic iesit din comun si sa ii observati frumusetea... Nu o sa spun ca eu sunt as in asa ceva. Doar incerc sa nu mai trec, ca pana acum, "ca Voda prin loboda" pe langa lucruri, sa observ tot ce  frumos in jurul meu. 

Mai jos ati citit deja o poezie compusa nu de mult. Nu, nu e legata de viata mea, cum mai niciunul dintre versurile scrise nu ma privesc strict pe mine. Scriu pentru voi toti, pentru cei ce au suflet, pentru cei ce stiu sa iubeasca sincer... E adevarat, de cele mai multe ori versurile mele sunt triste, insa priveste partea buna a lucrurilor... si nu uita orice in lumea asta are remediu... 

Mi-e dor

Mi-e dor de mainile plapande

Ce m-alintau parca flamande

De alinare, sa ma stranga-n brate

Iubindu-ma, strangand ca niste ate.

Mi-e dor de razele de luna

Care ieseau din nou dupa furtuna,

Ce luminau intregul nostru sat,

Acum e parca doar un vis ciudat.

Mi-e dor de floarea cea albastra

Ce sta pitita la fereastra,

Parca m-asteapta si acum sa-mi spuna

"Bine-ai venit acasa l-a ta muma!"

Mi-e dor de iarba stravezie,

Mi-e dor de ceata cea zglobie, 

Mi-e dor de prietenii cei vechi,

Mi-e dor si de costita cu curechi.

Mi-e dor de toate si de toti,

Si mi-as dori, nu stiu de poti,

Sa mai intorci din timpul ce-a trecut,

Mi-e dor de mama, de bunici si de tatuc.

Julia

Martie

A inceput martie... de vreo jumatate de luna. M-am tot gandit despre ce sa va mai scriu si cum si cand... n-am ajuns la un consens, asa ca mi-a dat o mana de ajutor vremea, codul galben si ninsoarea de azi. Dar nu a fost singurul lucru care mi-a dat un impuls, m-au mai ajutat si vrajitoarele de la Cotroceni si flacara violet... Am scris cateva versuri, chestie de care ma voi ocupa de acum incolo, mai cu precadere decat de "povesteala", despre vreme si alte cele va las sa le cititi si sper, ca de obicei, sa aveti un zambet in coltul gurii odata cu parcurgerea lor.

Iarna lui martie

Si cand zici ca soarele

Isi arata razele,

Ca va fi vreme frumoasa,

Si bucurie in casa,

Nemiloasa vreme rea

Isi arata iar figura,

Si mai da doua ninsori

Pana pe la sarbatori.

Strazile sunt iar curate,

Parca putin inundate,

Degeaba incerci sa treci,

Daca nu alergi, te-neci.

Trotuare necuratate,

Tot e alb, vezi de departe.

Echilibru nu mai ai,

Nici pe spate daca stai.

Acum ninge, acum ploua,

Acum picura cu roua,

Stelute din cer picate,

Eu m-am cam saturat, frate!
 

Martie e la jumate,

Si troienele cat sapte,

Si in loc de ghiocei,

Un buchet de -3.

Termometre inghetate,

Zambilute tremurate,

Dor imi e de primavara!

Nu mai vine, Doamne, iara?!

Oda ghicitoarelor

Ma numesc Mama Omida

Si cam umblu cu minciuna

Iti rezolv orice problema

Tot inclus pe o gaina.

Si din palma sa-ti ghicesc

Si in stele eu citesc

Si in zatul de cafea

Orice soarta ai avea.

Orice soarta vei avea

Fie ea buna ori rea

Ti-o ghicesc, ca nu e bai,

Pe o suta de parai.

Hai sa nu inchei chiar asa si sa spun si eu, chiar daca ceva mai tarziu, LA MULTI ANI tuturor femeilor, dar si barbatilor, va doresc tuturor o primavara frumoasa, insorita, reusita si extrem de productiva!