Va propun pentru seara asta un exercitiu de imaginatie, deloc dificil, poate chiar placut as spune...
Seara de seara visez la o lume a mea, o lume in care eu am culorile intr-o mana, cu cealalta tin panza si asez... campii verzi cu fir de iarba stralucind a roua proaspata, copaci infloriti cu miros suav si patrunzator, munti cu varfuri albe si cer acvatic cu nori buclati... flori plapande in adierea vantului, ici, colo cate o gaza...
Nu ma opresc si mai arunc doua pete de culoare, padurea si lacul... ce peisaj!
Visez cu ochii deschisi la o primavara ce de mult o astept sa vina. De fapt, cu totii o dorim, ajunsi fiind de-o iarna lunga.
De ce am vrut sa facem exercitiul asta nici eu n-as putea spune prea bine. Poate pentru ca lumea in care traim acum e prea dura, prea absurda si prea oarba. Pentru ca realitatile zilnice ne acopera ochii si mintea si nu ne mai lasa sa visam, ca atunci cand eram copii, pentru ca tocmai uitam sa fim din cand in cand copii... Pentru ca grija zilei de maine ne-a aruncat intr-o prapastie din care nu putem iesi, caci cu cat ne-am stradui mai mult cu atat ne-am cufunda mai tare... Pentru ca uitam sa fim buni si pentru ca uitam sa fim noi...
Vreau sa visez, sa imi permit luxul de a evada intr-o lume paralela de cea in care ma aflu, o lume asa cum o vad eu, idealista, aproape perfecta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu