Tarziu pentru iubire

S-a facut tarziu... E aproape jumatatea anului si incep sa ma intreb cate din lucrurile ce mi le pusesem ca tinta la inceputul anului au inceput sa se concretizeze, cate sunt abia la inceput si cate nici macar nu au facut un pas, ori mai rau, au involuat.

S-a facut tarziu si incep sa imi fac griji si ganduri legate de viitor, atat cel apropiat cat si cel indepartat. Un viitor atat de incert si nesigur incat ma simt captiva, legata de maini si picioare cu niste catuse invizibile. E un viitor pe care nu il asteptam, un viitor ce nu e asa cum eu ii planuisem sa fie.

S-a facut tarziu si vreau sa fac pasi inainte, vreau sa vad schimbari in bine in viata mea si asta nu pentru ca mi-ar fi rau ori pentru ca as simti lipsa a ceva, dar simt lipsa cuiva cu siguranta. Si poate nu pe "acel cineva", ci doar pe cineva. Un "cineva" care sa fie langa mine, sa ma mangaie, sa ma alinte, sa ma inteleaga, sa imi asculte toate prostiile, sa rada sau sa planga cu mine. Un "cineva" care ar deveni pentru mine "acel cineva".

Deseori am scris aici despre dragoste, iubire impartasita sau nu, despre durerea inimii si a sufletului. Am scris despre durerea ce cu totii o simtim atunci cand iubim, insa acum vreau sa scriu despre durerea de a nu iubi.

Caci da, doare atunci cand nu ai cui sa ii arunci toate vorbele frumoase de care esti in stare, doare cand ai vrea sa ai cui spune, inainte de a pune capul pe perna, "noapte buna", cand ai vrea sa spui "te iubesc", dar constati ca de fapt esti doar tu si gandul tau...

Nu doar iubirea doare, lipsa ei doare cu atat mai mult. Doare caci te face sa te macini incetul cu incetul, te face sa devii egoist, te face al nimanui si al tuturor.

Iubim sentimentul de apartenenta, iubim sa fim a cuiva si cineva sa fie al nostru. Iubim pe cineva, care ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa fie "acel cineva".

S-a facut tarziu si gandul spre tine tot imi mai aduna amintiri frumoase. 

S-a facut tarziu pentru noi, iubire!

Fericirea mea sunt eu

                     Ce frumos e sa traiesti!

Am vrut sa incep intr-o nota optimista, sa continui tot asa si sa sfarsesc, evident, in aceeasi nuanta. 

Iubesc sa traiesc la intensitate maxima orice bucurie, tristete, implinire sau esec. Iubesc sa traiesc cu bune si rele, tot si toate ce ma inconjoara. 

Azi nu vreau sa ma gandesc la ce-i rau, azi nu vreau sa ma gandesc la ce lucruri intoarse pe dos vor urma, vreau sa ma gandesc doar la fericirea mea. 

Dupa mai bine de o saptamana de stat acasa, in care mi-am adunat si rascolit gandurile de sute si mii de ori incercand sa fac ordine, am ajuns sa vad lucrurile limpede, clar si simplu. Cred ca de multe ori m-am ascuns in spatele fetei rationale si logice ce ma caracterizeaza  si am uitat sa simt, sa fac ce simt si mai mult sa actionez dictata de "asa trebuie!", nu dupa "asa vreau" sau "asa simt". Vreau sa imi infranez tot avantul spre ratiune, cel putin de moment, si sa incerc sa ma axez pe suflet, pentru a mi-l mangaia, pentru a mi-l alinta si pentru a mi-l inmuia. 

Zilele ce au trecut nu mi-au fost tocmai usoare, insa stiu ca de voi face ceea ce simt va fi bine. 

Mi-am dat seama ca fericirea mea e cu atat mai mare cu cat vine din inima, mai mult decat din minte. Chiar daca nu demult imi propuneam sa ma maturizez, imi dau seama ca maturizarea nu inseamna interzicerea de a simti, nu e restrictia de a iubi, nu e impedimentul de a te dedica sentimentelor tale. 

Fericirea mea e obiectivul meu si fac orice pentru a o obtine. 

Momentan sunt fericita. Sunt bucuroasa. Sunt bine! Pentru ca pot, pentru ca sunt, pentru ca vreau si pentru ca reusesc! 

Ma vreau fericita si sunt fericita, pentru ca simt!

Nimic nu te poate rani fara voia ta...

Si cred cu tot mai multa tarie in aceste cuvinte, care pana la urma sunt cat se poate de reale. 

Cred tot mai mult ca totul depinde doar de mine si de gandirea mea, fie ea pozitiva ori negativa, fie ea optimista, pesimista ori realista cum imi place mie sa cred. Tot universul meu se clatina, se misca in directia in care eu ii dau voie. 

Adesea universul meu erau persoanele de langa mine, adesea uitam de mine si eram dedicata altora, in special sufletelor pe care le iubeam. Si pana la urma, cred ca toti am facut asta cel putin o data... 

Am trait la intensitate maxima fiecare cuvant, fiecare zambet si fiecare mangaiere. Am trait prin si pentru altii ceea ce trebuia sa traiesc prin si pentru mine. Am facut sacrificii, am iubit prea mult, am adulat himere. Mi-am dat seama, insa, ca viata e un sir de evenimente, si cu cat las lucrurile sa mearga in directia dorita de ele, cu atat bunastarea mea psihica, dar si fizica, va avea de suferit.

Am iubit, si cand spun ca am iubit ma refer la a-mi dedica intreaga fiinta si intreaga atentie aceluia ce credeam ca va face acelasi lucru pentru mine. Am iubit si nu-mi doresc sa mai iubesc, cel putin nu in modul in care am facut-o. Am iubit prea mult cu inima si prea putin cu mintea, am iubit prea mult pentru altii, si prea putin pentru mine!

Iubesc, si aici ma refer la mine, ma iubesc pentru ce sunt, pentru ce gandesc, pentru ce spun si pentru ceea ce fac. Ma iubesc pentru deciziile, adesea intelepte, pe care le iau, pentru zambetele pe care reusesc sa le starnesc, pentru afectiunea ce mi-o arata altii, pentru tot ceea ce eu sunt si nimeni altcineva nu este. Nu ma idolatrizez, nu ma consider superioara, cum ar fi unii tentati sa creada, sunt pur si simplu unica. Si eu, si tu, si oricine in lumea asta e unic. Totul depinde de tine cum atragi lucrul asta de partea ta. 

"Nimic nu te poate rani fara voia ta" imi spun tot mai adesea si eu, pentru ca a venit momentul in care nu voi lasa pe nimeni sa ma mai raneasca, lucrurile ce odata erau importante, acum sunt infime, iar alte lucruri ce imi pareau lipsite de importanta, cum era fericirea mea, de acum vor fi principala mea obligatie.

Ma iubesc si asta nu inseamna ca nu voi mai iubi. Voi iubi, cumpatat, de fiecare data "personal". Voi iubi tot ce ma va face fericita, tot ceea ce imi doresc si tot ce cred eu de cuviinta. 

Voi iubi sa fiu fericita, voi iubi sa fiu linistita, voi iubi sa fiu iubita!

Adult in devenire

Constat ca a sosit timpul sa ma maturizez. A venit vremea sa gandesc logic si punctual fiecare problema a vietii mele. E momentul sa vad mai intai cu ochii mintii, inainte de a ma lasa coplesita de emotii.

Trebuie sa ma maturizez si sunt trista. Ma doare caci maturizare inseamna rupere de copilarie, inseamna vise naruite, idealuri rupte, povesti ce niciodata nu vor deveni realitate.

Maturizarea-mi e sora cu tradarea, cu uitarea, cu suferinta. Maturizarea imi pare ea insasi trista, caci bucuriile ei se transforma foarte usor in deziluzii si dezamagiri, implinirile ei sunt doar faptul de a fi acolo, sanatoasa. Maturizarea e lucrul si sentimentul, dusmanul de care m-am tot ferit si pe care l-am tot negat pana acum. Nu, nu voiam sa ma maturizez, nici acum nu imi doresc, dar viata imi arata ca raman in urma. Nu evoluez si inca ma las distrusa de banalul "e papusa mea". Caci da, sunt posesiva, nu imi place sa impart ce e al meu cu nimeni si asta e, cel mai probabil, una din dovezile imaturitatii mele. Insa aici nu e vorba despre mama, tata, parinti ori alte bunuri materiale, este vorba despre insasi dragostea mea, dragoste pe care nu sunt in stare sa o impart, poate ca nu stiu cum sa o fac, poate ca mi-o doresc prea mult. 

De cand eram mica am fost invatata ca daca vreau ceva pot avea, cu mai multa sau mai putina ambitie. Pana in momentul asta am avut tot ce mi-am putut dori, insa lipsa mea de maturitate ma face sa fiu inca departe de idealul meu ca femeie. 

Sunt imatura pentru ca inca rad la toate prostiile, pentru ca ma bucur chiar si la un zambet ori un cuvant frumos, sunt imatura pentru ca am incredere oarba in oameni si in buna lor intentie, pentru ca, atunci cand am ocazia, ma mai uit la desene animate, deoarece cartile mele mi-o spun. 

A venit timpul sa ma maturizez, sa deschid ochii, sa vad cu mintea. A sosit clipa in care sentimentele sunt un moft, iar dezamagirea mi-e alaturi. 

A venit momentul in care descopar ca dragostea nu inseamna siguranta si iubirea inseamna suferinta. 

Cand femeia plange, societatea evolueaza

Si asa a inceput totul:

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.
2. In pestera este frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.
3. Copiii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.
4. De la atata carne, copilul se imbolnaveste. Ea plange. Barbatul descopera agricultura.
5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina...
6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa, cu garnitura de boabe verzi fierte, mancata pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.
7. In pestera este curent si umezeala si din cauza asta copiii fac pneumonie si mor. Barbatul construieste mai intai un bordei, apoi o casa din lemn si piatra.
8. Iarna e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.
9. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.
10. Femeia se plictiseste de la atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal, incepe sa planga. Barbatul domesticeste calul si inventeaza roata, pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In afara de asta, nimeni n-ar vrea s-o auda iar plangand.

Peste ani... Femeia ar avea asaaaaa... un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca admiratia unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul sa fie sub control... Pentru a nu stiu cata oara in istorie, femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul, Facebook-ul, Twitter-ul...

Fara femei am trai si acum in copac.

Sursa: Reader's Digest

Paste Fericit!

Pentru ca eu am sarbatorit Pastele cu aproximativ o luna in urma, voi incerca sa rememorez sentimentele si emotiile de atunci pentru a va putea aduce si voua aceeasi stare de spirit.

Va doresc tuturor sa aveti un Paste binecuvantat, cu liniste sufleteasca, pace in inima si ganduri bune. Va doresc sa aveti timp sa meditati, sa iertati, sa fiti buni. Va doresc ca lumina lumanarii ce va arde in aceasta noapte sa patrunda si in sufletul vostru si sa vi-l umple de lumina si caldura. 

De multe ori ma gandesc la noaptea de Pasti din acest an ca la o noapte a luminarii, o noapte a recunostintei. 

E momentul pentru a multumi pentru darurile primite si pentru a ne deschide inimile.

Va doresc si voua sa aveti parte de cea mai frumoasa noapte!

Christos a inviat!