You?! Did you?!

Timpul trece... mai repede decat as vrea, mai grabit decat mi-as inchipui. Trece si constat tot mai mult ca ceea ce imi imaginam cand eram copil e cu totul diferit de realitatea de azi.

Mai bine de doua saptamani am dus o minciuna, o mica farsa, dar care mi-a deschis ochii in privinta unor persoane care, chipurile, stiu totul despre mine, dar de fapt nu stiu nimic. A sosit timpul sa spun adevarul si mai ales sa spun tot ce simt. 

Probabil ca deja ati vazut fotografia cu mine, insarcinata. Ei bine, nu... nu sunt insarcinata, si nici nu voi fi prea curand. Sunt o persoana mult prea rationala si cu capul pe umeri pentru a face un pas atat de mare intr-o societate care, momentan, nu are nici un viitor. Nu voi face pasul niciodata inainte de a avea o relatie stabila, implinita si sigura. Poate sunt de moda veche, dar asta sunt... 

Multi, chiar foarte multi, m-au intrebat daca e adevarat... simpla lor intrebare mi-a dat de gandit... daca m-ati cunoaste nu ati intreba... daca ati sti nu ati mai afirma... Nu poti cunoaste, sau mai bine spus nu ma poti cunoaste... Sunt atat de complicata si totusi atat de simpla. Si totusi, sunt atat de putini care stiu... sunt atat de multi care nu....

Au trecut doua saptamani ciudate pentru mine, si vreau sa evadez... visez la un loc cu pasari si liniste, visez la calm si dragoste... Vreau sa fiu in compania oamenilor care intr-adevar ma cunosc...

Oare cat va trebui sa mai astept?!

To be or not to be...

Si ce tara frumoasa e Romania! Munti, dealuri, campii, mare, delta si datini... toate fac ca aceasta tara sa fie un paradis inclestat pe pamant.

Traim intr-o tara in care avem de tras de pe urma comunismului, a limitei si infometarii. Traim intr-o tara in care fiecare vrea sa isi spuna parerea, in care nimeni nu mai are rusine si toti au cea mai proasta parere despre poporul asta. 

Astfel... pledoarie pentru tara mea! Mi-ar place ca toti cei care cred ca "Romania e o tara de rahat!" sa isi ia boarfele, familia, poate chiar campii si sa zboare din ea. Nu pot spune ca sunt mare patrioata, doar ca nu pot decat sa constat: avem munti, mare, dealuri, paduri, ape... avem traditii si oameni minunati. 

Avem tot ce ne trebuie sa facem din tarisoara asta un loc extraordinar si nu stiti cat de rau imi pare ca nu stim sa profitam de tot ce ne inconjoara.
 

Avem toate formele de relief posibile, insa turismul nostru e la nivelul marii, avem oameni minunati, dar adesea inselati, plimbati si refuzati, avem traditii, dar totodata avem hip-hop, avem vointa, nu avem cu cine... 

Mi-e ciuda cand ma gandesc la alte tari, care n-au nimic, dar au cap si minte, si le mai si folosesc. Tari in care nu-i ajuta nici relieful, nici traditia. Tari in care oricare dintre noi visam sa ajungem ca sa vedem... ce?!

Imi iubesc tara, o voi iubi mereu, buna, rea... Imi pare rau doar ca nu e pretuita. Hartii aruncate, gratare, ambalaje, defrisari, interese... toate! Le urasc! 

Toti dam vina pe tara asta pentru tot ce ni se intampla, cand ea ne da tot ce e mai frumos, dar atunci cand vine vorba de voluntariat pentru saraca batrana, ne dam inlaturi...

Avem litoral si munte, dar n-avem turism... Avem fabrici de mobila, dar n-avem paduri... Avem copii, dar n-avem parcuri... Avem gari, dar n-avem trenuri... Avem masini, dar n-avem autostrazi.... Avem cosuri de gunoi, dar n-avem bun simt... Avem de toate, dar nu avem cu cine...

Asa ca... inainte de a arunca tot in carca politicienilor gandeste-te tu, ROMANE, ce poti face ca tara asta sa evolueze. Raul nu e taiat intotdeauna de la radacina, cateodata coroana e cea care impiedica evolutia radacinii si tulpinii.

Romania mea, te sarut!

Crestini fara credinta

Mereu mi-a placut sa vad multa lume adunata, insa am urat intotdeauna evenimentele triste ce ne aduna vrand, nevrand. Azi a fost unul din acele momente in care te intrebi "Asta a fost tot?!"...

Oricum nu despre moarte, inviere, inaltare sau altele de genul asta e vorba, ci ca am ramas uluita. Sustinem sus si tare ca suntem un popor de oameni credinciosi, insa cand se merge la biserica se vorbeste despre mancare, despre faptul ca mai am de spalat cate ceva pe acasa, de facut curat, de stirile mondene si nu in ultimul rand de hainele pe care unul sau altul le poarta. 

Mi se pare jalnic ca intr-o biserica, lacas de cult, sa vorbesti la fel sau mai tare ca preotul, mai ceva decat la o cafenea din centru. Desigur, am fost marcata, pentru ca, pe mine, mama m-a invatat ca trebuie sa taci cand preotul vorbeste, de altfel trebuie sa taci cand celalalt vorbeste. Pentru unii e greu... 

Sunt catolica si ma mandresc cu asta, nu ca as avea ceva cu ortodocsii, evanghelistii, baptistii, martorii lui Iehova sau orice alta religie posibila. Sunt constienta ca acolo, sus, e doar un singur Dumnezeu, care ne iubeste pe toti in aceeasi masura. Ma mandresc insa de educatia pe care am primit-o, de tot ce am capatat moral si spiritual pana acum, caci la noi slujba e slujba, rugaciunea-i rugaciune. Nu am nimic cu nimeni, poate sunt doar in stare de soc. 

Cum puteti spune ca sunteti credinciosi cand voi aveti cu totul alte preocupari in timpul in care "un prost" incearca sa faca ceea ce a invatat, ba chiar mai mult de atat...  Cum e posibil sa te calci in picioare si nici macar sa nu te uiti inapoi sa vezi daca doare? 

Respect, onoare, bun simt, educatie si credinta... cati dintre voi, cei care cititi aceste randuri, le aveti?!