Parca imi aduc aminte o fraza ce mi-a ramas intiparita in inima inca dinainte de a citi-o in cartea Mihaelei... "Cand plange o femeie, nu intotdeauna un barbat e de vina, dar el e mereu una dintre lacrimi (alba sau neagra)..."
De cate ori nu am plans, am plans de dor, de suparare, de amaraciune, de tristete, de durere, de fericire, de implinire, de nervi, sau pur si simplu la un film... Stiam asta inca de mica... plangeam din cauza tatalui meu, fratelui, vecinului, colegului de la scoala, amicului din cartier sau a multor altor "barbati" (in functie de caz). Cert e ca de fiecare data la baza era un baiat ori barbat.... Si chiar atunci cand nu plangi din vina lui, ci doar, de exemplu, de mila copilului tau, iti vei aduce aminte cu siguranta si de un moment petrecut in compania unui barbat si vei plange si mai amar... De ce? Unii ar raspunde "ca asa sunt femeile", eu spun ca poate ca asta e raspunsul, dar niciodata un barbat nu va afla ce e in sufletul unei femei, poate cum nici o femeie nu va afla ce e in sufletul acestuia. Ce ar fi sa incercam, macar o ora pe zi sa nu incercam sa ne intelegem, sa fim doar noi 2, un barbat si o femeie, ea feminina, frumoasa, eleganta, sfioasa, si el sigur pe dansul, cu fler si caracter, usor dezordonat si amabil... si ce ar fi ca fiecare sa ne alegem ore diferite? Dar oare nu chiar se intampla? Deseori ma trezesc visand mergand pe strada la o lume perfecta... o sa spuneti "NU EXISTA IN ROMANIA" Dar de ce nu? Oare nu din cauza noastra, a tuturor? Whatever nu vreau sa intru prea mult in filozofii... ce vroiam sa spun e ca oricum ar fi femeile fara voi, barbatilor, nu ar mai fi femei, iar barbatii fara femei ar fi... nimic... sau simpli bautori de bere?! Glumesc, desigur!
Am sa mai amintesc inca de un citat, de o fraza ce mi-a captat toata atentia si pe care nu o voi uita curand... poate ca si voua vi s-a intamplat sa ganditi asa la un moment dat...
"Nicio femeie ca mine nu e fericita pe termen lung. Fitoasele, sclifositele, doamnele, divele, pitipoancele, cucoanele, alinatele, DA. Pentru ele fericirea exista mereu, pentru modelul meu, nu."
E adevarat, si eu am gandit asa si poate mi se mai intampla sa trec in extrema aceasta, dar totodata imi pun intrebarea, pe care va rog si pe voi sa v-o puneti, oare nu sunt prea pretentioasa cu mine? Presupun ca fitoasele, sclifositele, divele, doamnele, pitipoancele, cucoanele si alintatele se multumesc cu putin... sau poate ca se bucura de fiecare reusita, fie ea cat de mica, sau cat de josnica?!
Eu inca mai raman cu un semn de intrebare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu